M-am hotărât să scriu chestia asta după multe bătălii care s-au dat înlăutrul meu. A fost o perioadă agitată. S-au acumulat destul de mult, dar ce zic destul, chiar foarte multe. După cum unii dintre voi mă cunoașteți, știți că sunt jurnalist, mă rog în devenire, căci momentan nu lucrez, sau mai bine zis, nu am ”intrat în pâine”. Sunt jurnalist, dar mai înainte de asta am fost psiholog! Da, ați citit bine! Eram psihologul clasei, sau mai bine zis eram ”ăla cu gura spurcată”, deoarece 90% din ”predicțiile” mele se adevereau. Uneori chiar uram chestia asta, uneori mă simțeam mândru căci cei care mi se confesau se simțeau mai eliberați, erau mai bine din punct de vedere emoțional, eu eram umărul pe care se putea plânge, fără a judeca acțiunile pe care interlocutorul meu le făcea. Asta a continuat și după ce am terminat liceul. Cu mare parte din ”pacienții mei” a rămas în continuare prieteni, până am ajuns ulterior la stadiul de amici. Știți cum e când atunci când un grup se sparge, fiecare o apucă pe drumul său. Unii au luat expresul de Timișoara, alții pe cel de Cluj, printre care și eu, alții l-au pierdut și au rămas la locul de baștină. Au rămas prietenii frumoase, dar la un moment dat, inevitabil se ajunge la anumite divergențe, știți voi, ”ochii care nu se văd se uită”. Și totuși pentru unele persoane am rămas ”umărul pe care să plângă”.
Prietenii mei știu că sunt o persoană foarte hotărâtă, întotdeauna am știut ce am vrut să fac. Așa am fost crescut și educat de părinți și de bunici. Am fost crescut cu prea mult bun simț, iar în aceste timpuri, ”bunul simț” a căzut ușor în desuet. Îmi place să mă caracterizez ca o persoană viscerală, uneori tranșantă, fapt ce nu e ok uneori. Dacă vreți să învinovățiți pe cineva de asta, faceți o reclamație familiei mele! Îmi place să spun lucrurilor pe nume, chiar dacă uneori asta îi doare pe cei din jur. Am învățat să spun nu și să nu mai fiu dependent de unele persoane și lucruri. Așa îmi spune o bună colegă și prietenă de-a mea:
”Andrei, trebuie să ai mai multe categorii de prieteni. Prieteni cu care pur și simplu să ieși la o băută, și prieteni apropiați sufletului tău, cărora le poți spune ce te macină”.
Cum am mai spus, sunt o fire viscerală și întotdeauna trecutul îl las în trecut. Pot spune că sunt o persoană mândră uneori, chiar dacă de multe ori doare. Trecutul trebuie să rămână acolo. Am o părere destul de proastă despre cei ce vreau să se reîntoarcă în trecut. Dau dovadă de o fire slabă, de nesiguranță, de instabilitate, de dependență. Și poate de asta mă simt destul de mizerabil în momentul de față. Am spus niște chestii unei persoane, pe care nu trebuia să i le spun. Tot despre întoarcerea în trecut. Eram pentru persoana respectivă cel care avea, sau cel puțin încerca să aibe o soluție. I-am spus niște cuvinte dure, spuse la nervi. Și le regret. I-am dat și sms-uri și mi-am cerut scuze. Cred că la telefon nu puteam vorbi. Se spune că prin sms, omul e mai sincer. I-am spus și ei chestia asta. O știa. De aia am ales și calea asta. M-a semi-iertat, dar mi-a spus că prietenia nu va mai fi la fel. Nu am avut nimic de comentat, căci 65% avea dreptate. Și nu o învinovățesc. M-am ”răzbunat” pe cine nu trebuia. Asta e. Așa e viața.
Până la urmă, esența acestui post e aceea că eu am renunțat să mai dau sfaturi. Fiecare e direct răspunzător de acțiunile și faptele sale. Asta vă îndrum și pe voi, cei care faceți asta. Lăsați oamenii se se scalde în propria mizerie, căci până nu se vor lovi singuri nu vor accepta adevărul. Și de ce pentru niște rahaturi de chestii să pierdeți oameni dragi? Are vreun sens? Nu cred. Așa suntem fiecare dintre noi. Poa’ să îți dea oricine un sfat, că tot cum simți și cum ai tu chef faci. Restul nu mai contează. Contează doar să te trezești la timp din mizeria din care trăiești.
În rest, bucurați-vă de viață! Că e una singură!
Please follow and like us:
