”Timpul coace cireșele”! Așa îmi spune bunica de fiecare dată. Da, da le coace, dar eu nu prea mai am răbdare. No, așa e și cu oamenii. În timp îți dai seama de adevărata natură a oamenilor. Cineva îmi spunea odată că oamenii sunt cele mai împuțite și cele mai josnice ființe care au trăit vreodată pe Pământ. Și la propriu și la figurat.
Am încetat să mai cred în virtuți, am încetat să mai cred în oameni. Aceste ființe josnice nu fac decât să te rănească și să-ți dea un picior să te afunzi și mai tare. Oamenii caută satisfacție. Se simt satisfăcuți când ești la pământ. Probabil au și orgasme. Cine te poate înjunghia mai bine? Cei care-ți sunt alături și pe care-i crezi aproape. Se întâmplă des. Te ridici de fiecare dată, însă, de la un moment dat te saturi. Și ripostezi. Și curg râuri de lacrimi. Și ajungi să nu-ți mai pese. O să-ți bagi dotările în tot, în ceea ce cândva era prietenie, când erau făcuți de rușine de alții, iar tu erai acolo să-i culegi de pe jos. Crezi că se schimbă. Și rămâi cu crezutul. De câte ori am pățit lucrurile astea, am creat deja o imunitate în jurul meu. La momentul primordial e greu, și crezi că lumea ți s-a prăbușit, dar timpul întotdeauna îți va demonstra contrariul.
Ființele care fac umbră pământului degeaba au impresia că totul li se cuvine. Nu te caută. Doar în anumite circumstanțe, cânt interesul le bate la ușă. Eu le deschid ușa, doar ca să-mi vadă nepăsarea și să le-o pot trânti înapoi în nas. Cu ce poți lupta împotriva acestor caractere infectate cu prostie? Cu indiferență.
Cum poți să scapi de cercurile astea vicioase? Printr-un simplu întors de spate. Și să lași totul în urmă, să fiarbă în suc propriu, iar când vin cu coada între picioare să le-o tai, exact cum vulpea a păcălit ursul.
Astfel de caractere nu mai pot fi salvate nici de însuși Margareta.
Restul e deja istorie!
