Existența oamenilor este un mister. Asta e clar. Însă existența proștilor e ceva mai presus de tot. Până nu de mult eram genul de persoană care îi păsa foarte mult despre ce credeau alții despre mine. Am avut mici istorii legate de chestiile astea. Am trăit destule umilințe încât să ajung să nu-mi mai pese ce cred ”bullies” despre mine. Ceea ce m-a deranjat întotdeauna a fost că în momentul în care am fost luat în derâdere, blamat sau multe alte chestii nu am fost de oameni care sunt mai buni decât mine. Întotdeauna, dar întotdeauna am fost luat peste picior de oameni inferiori mie, oameni ratați, pe care toată lumea îi vedea așa, nu doar eu, nu eram subiectiv. În România asta e preocupare generală a poporului, să-și dea cu părerea despre tine, să te jignească, să te ia în derâdere, chit că nu e cu absolut nimic peste tine. Pățania din ultimele zile m-a făcut să cred asta. Am fost în vizită la cineva. Oamenii avea muncitori, că ridică ceva ziduri. Înainte să plec am ieșit puțin pe scări. Niște lăbari, niște sclavi, că altfel nu am cum să le zic, se uitau ca dobitocii la mine și șușoteau. Și pe deasupra râdeau. Am ajuns la concluzia că arunci mărgăritare porcilor.
Dacă aș avea câte-un glonte pentru fiecare persoană care mă urăște cred că fabricile de muniție ar lucra numai pentru mine!
Piesa asta cred că spune multe!
