Am pierdut o persoană dragă acum ceva ani. 3 mai exact. A fost și încă este dureros pentru mine. Nu știu dacă și din partea cealaltă părerea este împărtășită. Nici nu cred că mai contează acum. A fost o chestie de comun acord. Ne-am spus adio pe cea mai amiabilă cale posibilă. I-am promis că nu o să îi mai deranjez existența. Și așa am făcut. Poate e încăpățânare, poate e orgoliu, dar la mine promisiunea e promisiune, chiar dacă mă doare și simt lipsa acelei persoane în viața mea. M-a făcut să-mi dau seama de anumite lucruri despre mine, m-a făcut să-mi descopăr o latură a mea de care nu eram conștient că o am, calmitate, înțelegere, empatie! Sunt niște lucruri de care nu eram conștient că pot să le simt. Dar sorții așa au decis. Că e mai bine așa. Ceea ce a rămas în urma-i e un dor. Mare. De tot. S-a mai estompat în timp, dar cicatricile nu s-au închis. Când mi-e dor, îi mai scriu numele pe geamurile aburite, sau pe foi pe care ulterior le rup. Poate sună a nebunie, dar la un moment dat nu știi cum să mai alini dorul…
Poate vreodată vei citi aceste rânduri. Îți sunt adresate…
